|
Theo Gavrielides, editor al mai multor lucrări de justiţie restaurativă, justiţie socială şi drepturile omului, fondator şi director al Independent Academic Research Studies (IARS), reuneşte în acest volum perspectivele mai multor profesori din Grecia, Bulgaria, Germania, Olanda şi Marea Britanie. Ideea centrală pe care volumul de faţă o promovează este aceea că victimele, de-a lungul timpului, au fost împinse către marginea intereselor statului. Multe întrebări puse de către societatea civilă, de către asociaţiile victimelor sau de către alte organizaţii şi comunităţi în legatură cu atitudinea statului şi implicarea acestuia în respectarea drepturilor victimelor în procesele penale au rămas fără răspuns până când, în data de 10 decembrie 1948, la Paris, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (cel mai tradus document), iar în 3 septembrie 1953, la Strasbourg, a intrat în vigoare şi a fost ratificată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind supravegheată şi aplicată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Consiliul Europei. Mult mai târziu, în anul 2001, Consiliul Uniunii Europene a adoptat o Decizie-cadru privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale, care a fost un pas înainte în readucerea victimelor în atenţia sistemelor de justiţie penală, însă nu suficient. În data de 25 octombrie 2012, această Decizie-cadru a fost înlocuită de Directiva de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor, adoptată de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene. De atunci, se investesc resurse şi se fac eforturi pentru ca statele membre ale Uniunii Europene să implementeze această Directivă.
|
|
