|
Promovarea sănătăţii mentale prin asistenţa socială clinică
Asistenţa socială clinică are ca misiune bunăstarea mentală, emoţională şi socială a indivizilor, familiilor şi grupurilor. Ea situează în centrul preocupărilor sale îmbunătăţirea relaţiilor dintre indivizi şi mediul înconjurător, folosind pentru aceasta resurse terapeutice de o mare varietate. Asistenţii sociali clinicieni aplică în mod profesionist teoria şi metodele de asistenţă socială în diagnosticul, tratamentul şi prevenirea disfuncţiilor, a dizabilităţilor şi a tulburărilor psihosociale ale unor persoane, cupluri, familii şi grupuri de persoane.
În ediţia a XIX-a a Enciclopediei de Asistenţă Socială, C. Swenson (1995) arată că termenul de asistenţă socială clinică este contestat adesea de practicieni, fără să se găsească vreun înlocuitor adecvat care să descrie activitatea depusă de asistenţii sociali pentru a-i ajuta pe beneficiari să se adapteze mai bine cerinţelor mediului lor de viaţă. Termenul de clinic vine de la cuvântul kline, care înseamnă pat. Dincolo de semnificaţia medicală şi conotaţia patologică remarcată de criticii termenului, clinicianul nu este doar persoana care stă la patul bolnavului, deşi nu îl exclude pe acesta, ci defineşte profesionistul care se implică într-o relaţie apropiată cu persoana asistată, în cadrele date de spaţiul obişnuit de viaţă al persoanei asistate. Ieşirea din birouri şi laboratoare şi accesul în sfera privată a practicianului asistent social îi conferă muncii acestuia o „perspectivă destigmatizantă, normalizatoare” (Swenson, 1995, 503). Asistenţii sociali clinicieni răspund nevoilor persoanelor care sunt deservite de o mare varietate de servicii sociale: în centre familiale, în adăposturi, în centre de recuperare a persoanelor dependente, centre pentru vârstnici, în şcoli, în spitale, în centre de sănătate mentală şi de reabilitare psihosocială de orice fel, publice sau private.
Pentru asistenţa socială trimiterea la caracterul ei clinic semnifică individualizare, implicare şi intervenţie. Aşa cum arată Swenson (1995), clinicianul ajută activ persoana (nu se limitează la studiul ei pasiv), bazându-se pe observaţii (nu pe studii de laborator şi experimente), în situaţii unice de viaţă (nu în cele semnificative statistic, sau generale). Pentru a descrie munca de asistent social clinician, o caracteristică specifică este parteneriatul cu persoanele care se străduiesc să răzbească, să facă faţă problemelor.
Scopul prezentului număr al Revistei de Asistenţă Socială este acela de a demonstra că printre multitudinea atribuţiilor asistenţilor sociali angajaţi în serviciile sociale – din România, din SUA, din Germania sau de oriunde – se regăsesc din plin acele sarcini şi roluri care ţintesc creşterea capacităţilor adaptative (de coping) ale unor persoane din categorii foarte variate, persoane care, singure sau cu resursele proprii, nu reuşesc să facă faţă cerinţelor sociale. Articolele publicate în aceste pagini scrise de profesionişti români şi din afara ţării demonstrează posibilităţile aflate la îndemâna asistenţilor sociali de a promova sănătatea mentală a beneficiarilor, confortul şi bunăstarea lor psihică, de a le promova rezilienţa şi încrederea în forţele proprii, toate fiind condiţii ale integrării lor sociale. Ele demonstrează importanţa pregătirii asistenţilor sociali în vederea evaluării efectului problemelor asupra personalităţilor implicate şi a mobilizării capacităţilor lor de coping. Scoaterea aspectelor de personalitate din ecuaţiile sistemice complexe ale acordării ajutorului nu simplifică sau uşurează munca asistentului social ci, dimpotrivă, reduce modalităţile practice de intervenţie ale asistentului social şi şansele de a creşte autonomia persoanelor asistate faţă de sistemul de asistenţă socială.
Rezultatul căutării pe google pentru expresia asistenţă socială clinică (clinical social work) aduce în prim plan termenii de sănătate mentală, servicii terapeutice, tulburări psihice şi emoţionale, violenţă domestică, dizabilităţi, asistenţă pentru bolnavi, supervizare, instrumente de evaluare, intervenţie bazată pe dovezi, formare clinică, activităţi directe şi indirecte, cod deontologic al asistenţilor sociali practicieni, resurse personale şi multe altele. Articolele adunate în acest număr concretizează aceşti termeni, umplându-i de conţinuturi care reflectă cercetări şi activităţi de intervenţie în domeniul asistenţei sociale.
Încercând o prezentare sintetică a studiilor acestui volum, le-am grupat în mai multe categorii. Unele dintre ele sunt în mai mare măsură teoretice, punând probleme generale, cum ar fi posibilităţile şi presiunile care derivă din poziţia de asistent social, dar şi consecinţele acestora asupra profesioniştilor. Astfel, autorul german Johannes Herwig-Lempp prezintă două articole în cadrul cărora aduce argumente pentru a exprima – într-o concepţie constructivistă – valoarea socială unică a profesiei şi a muncii asistentului social. Într-o lume în care individualismul câştigă teren, poziţia de asistent social îşi menţine valorile: promovează dreptatea socială, şansele egale şi nondiscriminarea, reclamă activităţi de parteneriat cu beneficiarii, empatie şi mediază relaţii sociale. Într-unul din articole, Lempp disecă natura puterii celor cu poziţie de asistent social, poziţie pe care în special femeile asistente sociale uită că o deţin în calitatea lor de profesioniste în faţa beneficiarilor. Puterea lor rezultă din abilităţile obţinute de ele în cadrul formărilor sistematice, ca de exemplu deprinderile de a stabili legături cu reţelele de ajutor, de a media între persoane aflate în conflict şi de a ameliora calitatea vieţii beneficiarilor, atât pe plan material, cât şi pe plan psihologic. Pe lângă analiza avantajelor concepţiei ecologice privind adaptarea persoanei la contextul ei de viaţă, Herwig-Lempp îşi formulează apelul pentru întărirea profesiei de pe poziţii feministe: femeile, care sunt majoritatea asistenţilor sociali, pot fi mândre de contribuţia lor, ca profesioniste, la valorificarea resurselor sociale în favoarea persoanelor vulnerabile, totuşi adesea ele însele se simt vulnerabile. Al doilea articol al aceluiaşi autor şi cel al Mihaelei Gotea analizează modelul sistemic şi reţelele sociale ca fiind mijloacele capabile să structureze acţiunile practicienilor asistenţi sociali în vederea unei mai bune echilibrări socio-emoţionale şi a conectării beneficiarilor cu resursele necesare lor. Aceste trei articole atrag atenţia asupra complexităţii profesiei de asistent social, pe care Herwig-Lempp o compară cu cea a decatlonului, sportul „regal”, în care sportivii nu realizează neapărat performanţe excepţionale într-un anume domeniu, dar deţin abilităţi şi le practică competitiv în 10 discipline. Metafora se referă la marea varietate a abilităţilor asistenţilor sociali, având la bază domenii ştiinţifice şi metode de analiză şi intervenţie cu origini foarte diferite.
Un al patrulea articol teoretic este cel al autorei Judith McCoyd, care a fost inclus în acest număr dat fiind faptul că tratează problematica evalării bio-psiho-sociale din punctul de vedere al relaţiei de ataşament dintre mame şi copii. Bogăţia literaturii aduse în discuţie, analizată din perspectiva clinicianului aflat în relaţie directă cu mamele însărcinate sau care au pierdut sarcina, creează cadrul conceptual pentru intervenţii clinice menite să prevină abandonul maternal.
Ca o continuare a tematicii relaţiilor dintre copii şi părinţi, articolul autorilor Shari Munch şi Judy Levick poate fi o sursă de inspiraţie pentru construirea rolurilor asistenţilor sociali care lucrează în spitalele de pediatrie. Găsim aici descrierea unor activităţi destinate fraţilor şi surorilor nou-născuţilor din unităţile de neonatologie, care demonstrează marea bogăţie de aspecte psihosociale cărora trebuie să le răspundă asistenţii sociali angajaţi într-un astfel de serviciu. Articolul subliniază oportunităţile pe care le oferă rolul de asistent social dintr-o astfel de instituţie, anume de a colabora în cadrul unei echipe multidisciplinare şi de a influenţa coeziunea familială printr-o abordare clinică, de interacţiune directă cu copii şi părinţi.
Am inclus în acest număr al revistei o serie de articole care reflectă cercetări actuale din spaţiul românesc în domenii medicale cheie pentru asistenţa socială. Astfel, Elena Holeab (Mardare) prezintă o cercetare privind evaluarea psihosocială la 38 de bolnavii cardiaci şi demonstrează nevoia continuităţii îngrijirii pacientului cardiac prin colaborarea dintre serviciile de asistenţă socială din spital (servicii sociale specializate) şi serviciile medico-sociale de la nivel comunitar (servicii primare).
Pentru a ilustra problematica asistentului social clinician din spitalele de oncologie, Csaba Dégi prezintă rezultatele unei cercetări privind influenţa necunoaşterii diagnosticului de cancer asupra stării psihosociale a bolnavului. Datele analizate pun în evidenţă faptul că pacienţii care nu îşi cunoşteau diagnosticul prezentau tendinţe depresive mai accentuate şi acceptau mai puţin tratamentul citostatic, reducând astfel şansele de vindecare. Pornind de la aceste concluzii ale cercetării, autorul pune în balanţă argumente ale literaturii de specialitate privind rolul asistentului social în comunicarea diagnosticului si în asistarea bolnavului diagnosticat cu cancer.
Articolul semnat de Sorina Poledna, Mihai Iovu şi Nicoleta Golea e bazat pe o cercetare în mediul rural şcolar şi analizează violenţa şcolară privită ca o formă de devianţă incipientă. Analiza chestionarelor aplicate la un număr de 267 de elevi au dovedit – încă odată – relaţia semnificativă dintre experienţele de violenţă trăite în familie şi comiterea unor acte de violenţă în şcoală. Pornind de la aceste date, autorii exemplifică câmpuri de acţiune – de intervenţie psihosocială – pentru asistentul social şcolar, văzut ca actor esenţial al reducerii riscurilor de violenţă din şcoli.
O temă care prezintă interes pentru mulţi asistenţi socali din protecţia copilului este adopţia. În cadrul unui proiect de cercetare din care Ana Muntean prezintă aici un fragment, autoarea ridică problema suferinţelor generate de practicile culturale româneşti privind păstrarea secretului adopţiei. Dintre trebuinţele puse în evidenţă prin interviuri şi chestionare se desprinde nevoia apărării imaginii părintelui în ochii copilului şi a comunităţii, precum şi dorinţa de apărare a copilului de discriminarea din comunitate. Astfel, analiza fină a raţionamentelor părinţilor este deosebit de utilă pentru asistenţii sociali practicieni implicaţi în munca directă cu familiile adoptive, care doresc să asiste pe cei implicaţi în prevenirea unor dezvăluiri neavenite.
Un alt articol bazat pe studii de caz este cel prezentat de Ecaterina Porumb, care discută nevoile tinerilor adulţi ce au părăsit centrele de plasament. Formarea identităţii lor parcurge momente extrem de dificile, având în vedere lipsa relaţiilor stabile şi a tratamentului nediferenţiat din colectivele care au încadrat viaţa lor. Pe lângă aspectele emoţionale care abundă în fragmentele de interviuri prezentate în articol, impresionante pentru cititorii interesaţi de problematica copilăriei asistate, articolul informează practicienii asupra modului în care pot să asiste astfel de tineri: fără asistarea prelucrării tramelor copilăriei, a analizei suportului social şi fără discutarea aspectelor de identitate actuală şi posibilă, cerinţa integrării lor sociale poate rămâne un deziderat.
E. Goldstein (1999) observă că asistenţii sociali clinicieni intervin în viaţa unor beneficiari cu probleme extrem de variate, aflaţi în diverse situaţii, într-o gamă largă de instituţii. Pentru a face faţă acestei mari varietăţi de cazuri, formarea asistenţilor sociali nu poate ocoli cunoştinţele privind aspectele psihologice de adaptare ale persoanei la mediul ei de viaţă şi pe cele privind intervenţiile menite să modifice comportamentul unor beneficiari individuali, sau a unor grupuri de persoane. Din aceste motive, un grupaj de articole ale acestui număr demonstrează preocuparea pentru formarea asistenţilor sociali. În analiza nevoii de formare, ambele pornesc de la modelele teoretice şi strategiile de intervenţie necesare rezolvării unei mari varietăţi de cazuri şi pun accentul pe necesitatea formării unor deprinderi de muncă directă cu beneficiarii, pentru stimularea capacităţii de adaptare a acestora. În articolul ei, E. Albert-Lőrincz prezintă un model inovativ, în cadrul căruia plasează competenţele teoretice şi practice de promovare a sănătăţii mentale în centrul formării asistenţilor sociali. Însuşirea unor metode de consiliere care să crească echilibrul psihic, încrederea şi conştiinţa de sine a beneficiarilor, dar şi a profesioniştilor înşişi, sunt văzute ca fiind condiţii sine qva non ale unei formări universitare în domeniul asistenţei sociale. Ele vor fi funcţionale doar dacă asistentul social îşi menţine propria sa sănătate mentală, ceea ce devine posibil prin supervizare profesională, începută încă din perioada formării. Sublinierea importanţei supervizării este adesea menţionată în literatura de specialitate, unele argumente reieşind din acest articol. Aplicarea metodelor clinice în interesul clienţilor, ţinând seama de valorile asistaţilor dar şi de cele ale serviciilor sociale, precum şi de cele ale profesioniştilor, impune adesea dileme morale, ale căror rezolvare este şi ea facilitată de supervizare (Osman et al., 2002).
Grupul de autori din SUA format din Betty Blythe, Kristin Heffernan şi Barbara Walters analizează, de asemenea, condiţiile formării în asistenţa socială din perspectiva competenţelor necesare practicienilor din domeniul protecţiei copiilor. Pe baza unor interviuri cu asistenţi sociali şi cu organizatori ai unor diverse formări, autorii explică avantajele formării intersectoriale (în limba engleză „cross-training”), un concept nou pentru România, în care asistenţii sociali din protecţia copilului îşi aprofundează cunoştinţele în sectoare interdependente, ca, de exemplu, domeniul violenţei domestice, al dependenţei de alcool şi droguri şi al sănătăţii mentale. Autoarele văd acest model intersectorial de formare, respectiv de perfecţionare profesională, bazat pe colaborarea între instituţii, ca fiind cheia succesului profesional şi garanţia eficienţei intervenţiei cu persoanele asistate. Modelul de formare propus are ca şi componentă importantă evaluarea eficienţei formării, din perspectiva aplicabilităţii competenţelor însuşite.
Un al grupaj de lucrări exemplifică preocupări în domeniul psihiatriei, considerate în mod clasic ca aparţinând asistenţei sociale clinice. În 1989, NASW definea asistenţa socială clinică în termeni de tratament şi de prevenire a disfuncţiilor psihosociale, a dizabilităţilor şi a tulburărilor mentale ale persoanelor. Pentru a exemplifica noţiunea de asistenţă socială clinică, în acest număr de revistă am inclus studii care privesc problematica persoanelor cu tulburări mentale. În articolul întitulat Cazul social. Boală, Psihiatrie şi Dezinstituţionalizare în România Postsocialistă, Friedman prezintă rezultatele unei cercetări bazate pe 78 de interviuri cu medici psihiatri şi cu persoane internate în spitalele româneşti de psihiatrie. Tema acestui studiu este analiza perspectivelor de integrare socială a unei categorii aparte de bolnavi psihic, anume cei lipsiţi de resurse financiare şi de suport familial: aşa numitele cazuri sociale. Expresia a apărut înainte de 1989, dar din păcate, nu a dispărut nici în urma integrării în Uniunea Europeană. Datorită lipsei mecanismelor sociale de reducere a efectelor sărăciei, la care se adaugă slăbiciunile asistenţei psihiatrice, incluzând aici lipsa sau puţinătatea centrelor psihiatrice comunitare şi a resurselor umane specializate în reabilitarea socială – asistenţii sociali şi terapeuţii – integrarea socială a cazurilor sociale are şanse extrem de scăzute. Recurgând la date cantitative şi calitative descriptive, dar şi la modele teoretice şi comparaţii cu reforma psihiatrică americană, autorul explică mecanismele prin care o categorie de persoane cu potenţial de recuperare şi de integrare socială sunt menţinute de-a lungul anilor în spitalele de psihiatrie, chiar şi atunci când simptomatologia lor medicală e mult ameliorată.
Un al doilea articol din domeniul psihiatriei completează tabloul criticilor la adresa sistemului de asistenţă psihiatrică actuală, dar şi pe cel al aşteptărilor profesionale pentru viitor prin abordarea aspectelor legate de integrarea în muncă a bolnavilor psihic. Bazându-se pe datele literaturii de specialitate dar şi pe o cercetare proprie cu implicarea bolnavilor înşişi, Imola Antal arată că dificultăţile legate de obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă pentru persoanele cu boli psihice se constituie în factori debilizanţi, care nu pot fi depăşiţi de către bolnavi, decât în condiţii de asistare.
Conform standardelor profesionale din SUA (Weismiller et al., 2005), asistentul social clinician este cel care lucrează în mod nemijlocit pentru a stabili diagnosticul şi a elabora planul de intervenţie pentru beneficiari cu tulburări psihice şi comportamentale, boli cronice sau dizabilităţi, traume, dificultăţi de adaptare de orice fel. În articolul Consilierea comportamentelor umane suicidare, D. H. Dumitraşcu trece în revistă criteriile diagnostice ale comportamentului suicidar şi oferă repere pentru elaborarea unui plan de intervenţie, care este specific profesiei de asistent social, bazat pe ascultare activă şi pe analiza contextului social de viaţă al persoanei. Din punctul de vedere al practicianului asistent social, articolul este interesant atât din perspectiva informaţiilor detaliate privind simptomatologia persoanelor cu risc de suicid, inclusiv a adolescenţilor, cât şi din perspectiva semnalizării nevoii de a scoate tratamentul sinucigaşilor în afara spitalelor de psihiatrie, către centrele comunitare.
Dacă în scrierile mai vechi din literatura de specialitate se insistă asupra nevoii asistenţilor sociali clinicieni de a-şi însuşi deprinderi de practică individualizată de tip consiliere şi terapie, în cele mai noi (de exemplu, D. Grant, 2008) iese în evidenţă importanţa completării acestor competenţe cu cele de asistenţă socială indirectă, cum ar fi cele de cunoaştere a formelor de beneficii şi prestaţii, de regulamente şi proceduri care pot fi puse la dispoziţia beneficiarilor pentru asigurarea unei calităţi mai bune a vieţii. Pentru ilustrarea îmbinării necesităţii metodelor directe şi indirecte recomandăm cititorului articolul despre Îmbinarea modalitatilor directe şi indirecte de asistare în managementul de caz, scris de Adina Rebeleanu şi Paula Cristina Nicoară. Sunt redate aici diversele activităţi prin care consilierea cu metodele cognitiv comportamentale adresate mamei unui copil bolnav de cancer au fost combinate cu activităţi de strângere de fonduri şi de obţinere de drepturi sociale şi prestaţii. Asistentul social responsabil de caz a pus în mişcare o întreagă reţea de servicii sociale, fundaţii, voluntari şi împreună au realizat o reţea socială şi un suport social solid care să facă posibil tratamentul copilului.
ASWB (2003) completează lista de activităţi indirecte de asistenţă socială puse în slujba practicii directe cu elemente precum reprezentarea intereselor beneficiarilor la nivel macro-social/decizional, evaluare de programe de intervenţie pentru găsirea de dovezi prin cercetare. Un exemplu de practică indirectă aflată în strânsă legătură cu asistenţa socială directă, în vederea îndeplinirii misiunii de a întări segmentul de intervenţie, în interesul beneficiarilor vulnerabili, este prezentat de K. Wehrman. Autoarea demonstrează modul în care o organizaţie profesională de asistenţi sociali din SUA reuşeşte să-şi exercite atribuţiile de advocacy pentru a îmbunătăţi resursele şi cadrul organizaţional al serviciilor prestate. Asistenţii sociali clinicieni fiind angajaţi în prima linie a frontului serviciilor sociale, cunosc cel mai bine posibilităţile reţelei existente de servicii, precum şi lipsurile acesteia din punctul de vedere al celor care au nevoie de sprijin şi solidaritate socială. Tocmai de aceea asistenţii sociali clinicieni sunt practicienii chemaţi să se organizeze şi să se implice în solicitarea unor investiţii sporite în serviciile de asistenţă socială care să poată răspundă în mai mare măsură nevoilor beneficiarilor. În categoria nevoilor sunt incluse şi cele care privesc sănătatea mentală a beneficiarilor, care pot accentua problemele materiale, nevoile de siguranţă şi lipsa de suport social al beneficiarilor. Lucrarea pune în lumină un evantai de activităţi indirecte ale practicienilor, care contribuie la o mai eficientă activitate directă cu beneficiari individuali, cu familii şi grupuri.
Conform concepţiei ilustrate în acest număr, clinicianul este cel care pune în aplicare tehnici şi proceduri de modificare a comportamentului persoanelor asistate. Pornind de la marea varietate de intervenţii care par eficiente, profesionistul are posibilitatea şi rolul de a alege modalitatea de intervenţie pe care o recomandă/aplică clienţilor săi. Această opţiune exprimă expertiza clinică a practicianului şi se face atât pe baza cunoaşterii metodelor terapeutice, cât şi a caracteristicilor clienţilor. Pentru ilustrarea acestor aspecte terapeutice, un grup de articole prezintă intervenţii pe cazuri. Astfel, Claudia Osvath analizează nevoile şi posibilităţile de intervenţie în favoarea copiilor cu dizabilităţi neuro-psiho-motorii. Autoarea identifică factorii stresori care se exercită asupra familiilor şi recomandă posibilităţi de intervenţie directe şi indirecte, la nivel individual şi de grup, pentru copii şi pentru familiile lor. Monica Ghiţiu şi Ioana Bumb analizează procesul de asistare a unei mame tinere de 16 ani în vederea consolidării relaţiei ei cu propriul copil, în cadrul unui centru maternal. Analiza porneşte cu demonstrarea valorii Inventarului semistructurat HOME, un instrument standardizat de evaluare a mediului în care trăieşte copilul din perspectiva nevoilor acestuia de dezvoltare şi de siguranţă. Informaţiile obţinute în urma evaluării capacităţii de răspuns a mamei la nevoile copilului, a acceptării acestuia şi a propriei situaţii, a capacităţii ei de organizare şi de implicare, a interacţiunilor ei sociale sunt tot atâtea puncte de plecare pentru consilierea mamei şi asigurarea unei reţele de suport social în vederea reintegrării familiale. Articolul oferă, astfel, un model de intervenţie în problematica consolidării relaţiei de ataşament.
Shlonsky şi Gibbs (2004) susţin importanţa schimbării modului de lucru din asistenţa socială, unde se cere mutarea accentului de pe intervenţia bazată preponderent pe subiectivism, către intervenţia bazată pe dovezi ştiinţifice, evaluate prin cercetări. Din această perspectivă, practica bazată pe dovezi este un proces sistematic care selectează intervenţiile cele mai valide din care alegerea se face conform preferinţelor clienţilor şi a expertizei clinice a profesionistului. În completarea tabloului privind tema revistei, două studii sunt deosebit de relevante pentru ilustrarea valenţelor asistenţei sociale clinice în contextul progresului bazei ştiinţifice a profesiei: cel realizat de Dana Paula Brăescu şi cel semnat Gaviţa, David şi Dobrean. Brăescu ilustrează utilizarea conştientă, explicită şi judicioasă a datelor rezultate din analiza specificului cazului, a concepţiilor teoretice şi a metodologiilor de intervenţie din literatura de specialitate potrivite în cazuri similare. Reflectând la derularea unei intervenţii de tip protecţie a copilului, în care asistentul social investighează riscul abuzului sexual pentru copil şi capacitatea mamei de a-l proteja, Brăescu îşi proiectează intervenţia trecând în revistă diversele surse de informaţie care îi pot ghida demersurile care să stimuleze capacitatea mamei de a-şi proteja şi de a-şi păstra copilul lângă ea.
Conceput în aceeaşi paradigmă a practicilor bazate pe dovezi, articolul lui Gaviţa, David şi Dobrean prezintă un exemplu de intervenţie de grup realizată printr-un program de terapie cognitiv-comportamentală. Având ca punct de pornire nevoile părinţilor care ocrotesc prin asistenţă maternală copii cu un comportament dificil, autorii au proiectat un program de formare de deprinderi parentale în care au evaluat în mod riguros rezultatele obţinute. Folosind chestionare standardizate pentru evaluarea nivelului deprinderilor parentale şi recurgând la un design riguros cu grup ţintă şi grup de control, autorii au demonstrat eficienţa programului aplicat. Întemeiat pe analiza validităţii intervenţiei lor, publicarea studiului încurajează reluarea aplicării programului de intervenţie la alte grupuri de părinţi cu dificultăţi de relaţionare cu copiii.
Printre metodele folosite în asistenţa socială clinică consilierea ocupă un loc important. Pentru Barker (2003), consilierea în asistenţa socială înseamnă ghidarea indivizilor, familiilor, cuplurilor, grupurilor şi comunităţilor astfel încât să-şi lămurească alternativele, să-şi formuleze scopurile şi să-şi adune informaţiile de care au nevoie. Psihoterapia poate face şi ea parte din intervenţia folosită de asistenţii sociali clinicieni, dacă relaţia psihoterapeutică dintre asistentul social şi beneficiar presupune realizarea unui contract de ameliorare sau de rezolvare a simptomatologiei psihice care blochează sau îngreunează adaptarea socială a persoanelor. Dintre orientările terapeutice mai des utilizate în serviciile de asistenţă socială amintim terapiile familiale, terapiile psihosociale, cele cognitiv-comportamentale şi cele de grup. În privinţa metodelor şi a tehnicilor de intervenţie, cerinţa majoră faţă de ele este similară cu cea din medicină, anume de a aplica în practică doar acele forme de intervenţie pentru care s-au strâns suficiente dovezi privind efectul lor terapeutic.
În concluzie, Nr. 2 pe 2010 al Revistei de asistenţă socială şi-a propus să adune articole care prezintă profesioniştilor din România aspecte caracteristice ale variatelor activităţi de asistenţă socială clinică din România şi din afara ei. În articolele acestui număr am adunat cercetări privind nevoile, factorii de risc şi resursele beneficiarilor din serviciile sociale, precum şi articole care prezintă activităţi sistematice de îmbunătăţire a sănătăţii mentale şi a capacităţii de adaptare a persoanelor asistate. Am reuşit, în paginile revistei, să ilustrăm metode de modificare a comportamentului beneficiarilor de asistenţă socială, activităţi terapeutice şi de consiliere, precum şi unele programe desfăşurate în instituţii medicale sau şcolare care reduc riscurile inadaptării sociale. Am demonstrat, cred, posibilităţi de îmbinare a metodelor directe şi indirecte în beneficiul asistaţilor şi, pornind de la evidenţierea nevoilor prin cercetări, am sugerat direcţii ale unor posibile intervenţii clinice. Bogăţia articolelor primite la redacţie demonstrează, credem, prezenţa asistenţei clinice în România, dar şi posibilele ei direcţii de evoluţie.
Bibliografie
ASWB1 (2003)www.aswb.org/SWLE/2003practiceanalysis.asp. (15. Feb. 2010).
Barker, R. (2003) The Social Work Dictionary, 5th ed, NASW Press.
Goldstein, E. (1996) What is clinical social work? looking back to move ahead. Clinical Social Work Journal, Volume 24, Number 1 / March, 1996, 89-99.
Grant, D. (2008) Clinical Social Work. In Encyclopedia of Social Work. Terry Mizrahi and Larry E. Davis. Copyright © 2008 by National Association of Social Workers and Oxford University Press, Inc. Encyclopedia of Social Work: (e-reference edition). Oxford University Press. Rutgers University Libraries. 2 August 2008 http://www.oxford-naswsocialwork.com.proxy.libraries.rutgers.edu/entry entry=t203.e63. (15. Feb. 2010).
NASW2. (2005) Standards for Clinical Social Work in Social Work Practice. http://www.socialworkers.org/practice/standards/naswclinicalswstandards.pdf. (15. Feb. 2010).
Osman, S., Dungee-Anderson, D., Holzhalb, C., Martin, J. A. & Timberlake, E. (2002) Professional Development and Practice Competencies in Clinical Social Work. A Position Statement of the American Board of Examiners in Clinical Social Work, http://www.cswcenter.com/images/Competen.PDF. (15. Feb. 2010).
Shlonsky, A. & Gibbs, L. (2004) Will the Real Evidence-Based Practice Please Stand Up? Teaching the Process of Evidence-Based Practice to the Helping Professions. In:Brief Treatment and Crisis Intervention, 4, 137-153.
Swenson, C. (1995) Clinical Social Work, In: Encyclopedia of Social Work, 19th edition, eds Richard L. Edwards & June Gary Hopps, Washington, D.C.: NASW Press, 1, 502-513.
Weismiller, T., Whitaker, T., Bateman, N. & Coleman, M. (2005) Standards of Clinical Social Work, NASW. http://www.socialworkers.org/practice/standards/NASWClinicalSWStandards.pdf (15. Feb. 2010).
|
|
