|
Deşi este un număr tematic dedicat asistenţei sociale în justiţia penală, revista pe care vă pregătiţi să o citiţi este una deosebit de eclectică, acoperind subiecte dintre cele mai variate, începând cu istorie, continuând cu aspecte instituţionale şi aprecieri din perspectiva profesiilor proxime şi terminând cu abordarea unor teme sensibile şi inovaţii din practică.
Primul articol al revistei prezintă, dintr-o perspectivă istorică, primele iniţiative de instituţionalizare a practicii de reabilitare a infractorilor prinînfiinţarea, în Ţările Române, a societăţilor de patronagiu şi a comisiilor de supraveghere, în anul 1874. Din analiza diverselor documente, rezultă că, deşi era o iniţiativă apreciată şi, oarecum, în linie cu practicile altor state, activitatea acestor societăţi era obstrucţionată de existenţa numeroaselor obstacole financiare sau politice. Se pare că ceea ce a fost de curând definit ca “deficit al guvernării” (“governmentality gap”, McNeill et all., 2009), adică diferenţa dintre prevederile legale şi realitate, a caracterizat România acelor vremuri. Important este, totuşi, de reţinut că au existat vestigii ale probaţiunii în Ţările Române încă de la sfărţitul secolului XIX.
Instituţia probaţiunii s-a dezvoltat rapid în lume, în special la începutul secolului XX, când multe ţări au consacrat legislativ practici precum cele de amânarea sau scutirea de trimiterea în judecată ori de condamnare, întocmirea referatelor de evaluare etc. Actualmente, aproape toate ţările din Uniunea Europeană dispun de un sistem de probaţiune. Gradul de dezvoltare, priorităţile, precum şi dilemele cu care se confruntă aceste state sunt tot atât de diverse precum sunt şi sistemele de asistenţă socială sau cele de justiţie penală. Articolele lui McCulloch şi McNeill, Burke, Svensson şi Lulei prezintă preocupările curente din sistemele de probaţiune din patru zone geografice diferite ale Europei – Scoţia, Anglia şi Ţara Galilor, ţările nordice şi Slovacia. Multe dintre progresele sau dificultăţile descrise în aceste trei articole par a fi strâns legate de stadiul de dezvoltare a probaţiunii sau de contextul socio-juridic în care această instituţie se dezvoltă. Deşi profilul ocupaţional al consilierului de probaţiune se apropie destul de mult de cel al asistentului social, din raţiuni politice cele două profesii au fost brutal separate în Anglia şi Ţara Galilor, unde, din 1997 consilierii de probaţiune nu mai trebuie să fie absolvenţi de asistenţă socială, ci ai unui program special numit Diploma in Probation Studies. Din 2010, şi această formă de pregătire va fi supusă unor transformări pentru a răspunde la schimbări din sfera administrativă a Serviciului de probaţiune şi penitenciare din Anglia şi Ţara Galilor (NOMS).
O concluzie diferită se desprinde din articolele semnate de Schiaucu şi Sandu, care demonstrează în mod convingător că practica de probaţiune din România se apropie foarte mult de cea de asistenţă socială. Această asemănare poate fi observată atât la nivel macro - de legislaţie sau de abordare teoretică, dar şi la nivel micro – de principii şi valori fundamentale.
O altă preocupare majoră a sistemului de probaţiune din România este cea a dezvoltării unor instrumente eficiente de evaluare şi schimbare comportamentală. Un instrument solicitat cu vehemenţă în literatura What Works este cel de estimare a riscului recidivă. Articolul lui Săucan şi colegii prezintă concluziile parţiale ale unei cercetări mai ample privind factorii de personalitate asociaţi cu recidiva în rândul minorilor, factori ce ar putea fi incluşi, eventual, într-un astfel de instrument.
Serviciile de probaţiune din România au o colaborare privilegiată cu instanţele de judecată (unii ar spune chiar că le deservesc). Articolele lui Oancea şi Tomiţă dezvăluie puţin din ceea ce cred judecătorii despre referatele de evaluare sau despre eficacitatea procesului de supraveghere în comunitate. De remarcat este concluzia lui Oancea privind modul de analiză şi utilizare a referatului de evaluare de către judecători. Contar aşteptărilor, judecătorii nu acordă o importanţă dominantă secţiunii în care sunt prezentate perspectivele inculpatului de reintegrare în societate, ci mai cu seamă capitolului privind datele despre acesta. Aşa cum declara un judecător, instanţa este cea care poate evalua în mod obiectiv şi imparţial perspectivele de reintegrare, având acces la toate perspectivele relevante: inculpat, victimă, procuror, avocat etc. În acest context funcţia principală a referatului de evaluare este de a oferi date de natură socială sau psihologică despre inculpat şi situaţia sa concretă.
Mulţi dintre deţinuţii care se liberează din penitenciarele lumii reclamă faptul că sunt stigmatizaţi şi că eticheta de “fost deţinut” îi opreşte să aibă acces la un loc de muncă şi la o nouă identitate de non-infractor. Articolul lui Evans prezintă doar câteva dintre mecanismele de reabilitare judiciară ce pot contribui la procesul de dez-etichetare a fostului infractor, ceea ce îl ajută pe acesta să-şi consolideze convingerea că s-a desistat.
Articolele lui Haley, Cole & Blythe şi Berne & Trias prezintă câteva inovaţii deosebit de interesante în domeniul pregătirii sau practicii de probaţiune. Haley descrie cum Blog Talk Radio poate contribui la dezbaterea ideilor despre justiţie şi la formarea iniţială sau continuă a specialiştilor din justiţia penală. Cole & Blythe şi Berne & Trias prezintă cum mentoratul sau practicile specifice pedagogiei sociale pot amplifica eficienţa serviciilor destinate oamenilor în contextul sistemului de justiţie.
În secţiunea de recenzii de carte au fost selectate două lucrări ce au legătură strânsă cu tema supusă dezbaterii în acest număr. Prima lucrare, este editată de van Kalmthout şi Durnescu (2008) – Probation in Europe – cuprinde o prezentare comprehensivă a 32 de sisteme de probaţiune din aproape toată Europa. A doua lucrare a fost publicată de Săucan şi colegii, iar o parte dintre concluziile acesteia au fost prezentate pe parcursul articolului semnat de căre aceştia.
|
|
